REZUMAT

Schimbările politice internaționale din anul 1989 au modificat radical arhitectura și geografia politică universală. România a fost inclusă în acest val uriaș, revoluționar – cu numeroase consecințe politice, economice, sociale și culturale –, plătind cu jertfe dureroase dificilul drum spre democrație. O tranziție lungă caracterizează societatea și-i confruntă pe toți cetățenii ei cu lipsuri, dificultăți și pierderi: mulți critici, alții, numeroși și ei, contestatari, dar și nostalgici, se exprimă public cerând măsuri energice, protective, radicale pe seama efectelor negative ale perioadei socialiste.

În îndelungul său lanț istoric, românitatea a cunoscut jertfe mari, din care se cuvine să se tragă învățăminte, iar generația suferințelor opresiunii din perioada socialistă nu poate și nu trebuie să treacă peste acestea.

Suferințele, nedreptățile și durerile victimelor epocii socialiste nu sunt însă ușor de surprins prin mijloacele instituțiilor de memorie istorică. Urmele, probele și dovezile nu se caracterizează prin senzațional, spectacular și excepțional. Durerea, nedreptatea, opresarea și interdicțiile sunt greu de înțeles pentru cei născuți în libertate și scutiți de efectele dictaturii. Empatia acestor generații libere față de cele suferite înainte vreme de predecesori există și se manifestă, dar este limitată, nici măcar imaginația nu o sprijină. Așa că muzeele durerii trebuie să aducă asemenea probațiuni și argumente, încât să convingă, să îndrepte și să oprească pe viitor orice tentație spre absolutism și dictatură.

Memoria istorică este, desigur, greu de cuprins în forme convingătoare. Suntem prea dispuși să uităm răul, să-l minimalizăm atunci când nu ne privește direct.

Privațiunile și derapajele se uită prea ușor! Pentru a nu uita, se cere asumare. Ceea ce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) s-a angajat să facă în pofida multor greutăți, obtuzități și opoziții.

O asumare hotărâtă ca progres în restituirile de istorie recentă rezultă din cele zece reuniuni naționale puse sub sigla IICCMER – „Rețeaua memoriei”. Realizările confirmă cu argumente de netăgăduit nevoia de cunoaștere și înțelegere a greșelilor, derapajelor și abaterilor pe seama dreptului omului, a opresiunii și dictaturii din epoca socialistă. Prin instituțiile de memorie, generația tânără este sprijinită să judece și să evalueze corect avatarurile trecutului și să stăruie, prin forțele proprii, la edificarea unei societăți fundamentate pe libertate, dreptate și egalitate.

Cuvinte-cheie: memorie, restituiri, pledoarie, opresiune, muzeologizare